ANDREEA ȘOVAN

„Cred în paradox. În alăturarea strânsă a unor termeni sau concepte opuse care funcționează simultan fără să se anuleze reciproc.”

🎭Andreea este o tânără actriță angajată la Godot. Ea este omul-cercetător care continuă să descopere locuri noi despre ea și lume. Nu crede în bine sau rău, decât în ideea în care în fiecare există puțin din amândouă. Pe actori îi face nebuni, dar într-un sens bun, în sensul că se aruncă în această lume în care nu poți să reziști fără pasiune sau puțină magie. Despre Andreea și ideile sale despre paradox puteți citi în mini-interviul ei de prezentare de mai jos.

Cum a fost drumul tău prin teatru de până acum?

Sunt încă aici. Ceea ce e mai complicat de cât sună. Însăși existența artistului azi e o formă de dizidență, după părerea mea, deci faptul că sunt aici e deja wow. Mai concret, după ce am terminat m-am mutat de la Cluj la București cu ghiozdanul în spate, frumos, fără să știu pe nimeni, nebunesc așa, fără să mă gândesc prea mult și… iată că sunt în București de ceva ani, 10 ani. În timpul acesta am avut colaborări cu multe teatre din București, am făcut și singură spectacole, am filmat, am făcut un serial întreg împreună cu 3 colege(de la 0, de la idee la produs finit), am învățat o groază de chestii pe lângă, am avut joburi care s-au legat mai mult sau mai puțin de domeniu artistic. Pe scurt, am adunat experiență, am crescut mult, ca om și ca artist.

Și ai crescut din întâmplare în spațiul independent, mai mult, sau pentru că ți-a plăcut ție?

O întrebare bună. Cred că e și și. Într-adevăr, da, mi-a plăcut foarte mult ideea de teatru independent și libertatea pe care ți-o oferă, dar nimeni dacă e sincer n-o să-ți zică „Da, băi, mie nu-mi convine să am salariu și pensie și asigurare medicală. Și să-mi dea alții treabă de făcut și roluri. Nu, nu, eu vreau constant să trebuiască să mut munți cu dinții pentru orice mic pas înainte.” Cred că am avut, totuși, curajul de a-mi da spațiu de manevră și loc să experimentez. Am avut mereu încrederea și am în continuare că ce cauți te caută la rândul lui pe tine. Multă vreme am suferit pentru că simțeam că nu-mi găsesc locul, dar acum cred că locul e o chestie care vine dinăuntru. Circumstanțele exterioare sunt ceea ce sunt: adică circumstanțe exterioare. Dacă tu ți-ai găsit locul înăuntru tău ele se aliniază singure. Drept dovadă, iată, contextul în care discutăm acum – Godot și toată mișcarea asta care se întâmplă și din care mă bucur că fac parte.

Ai un rol la care ții?

Acum poate sună clișeic, dar odată ce ai făcut un rol te atașezi de el. Eu nu pot să joc fără să mă atașez, pentru că îl fac al meu și îmi place, și-i iau apărarea ca și cum ar fi copilul meu. Pot să-ți dau exemplul unui rol de la Teatrul Excelsior, care se joacă inclusiv acum, „Interzis sub 18 ani”, al Mihaelei Michailov, are vreo șase ani. Ți l-am dat exemplu pe acesta pentru că e paradoxal, e contre-emploi, e un rol în care nu m-aș fi văzut niciodată. Asta o dată. Și doi, pentru că am lucrat cu Lenuș Teodora Moraru care este regizor și actriță, dar și cu Gelu Râșca, cei care mi-au deschis ochii spre lumea asta a teatrului, prima oară, când eram mică, în trupa de teatru din liceu de la Botoșani, care există și acum și e foarte tare, se numește Atelierul de teatru. Ca să scurtez, eu nu fac nazuri la roluri, mă bag la orice caracter uman, indiferent dacă e mare, mic sau figurație, aproape sau departe de mine, absurd, realist, nu contează. Alexandru Unguru m-a definit foarte mișto în podcastul lui, a zis că sunt: Jolly Jokerul teatrului românesc. Și adevărul e că da, și eu mă simt trump card, artistic vorbind.

Când ai venit în București presupun că te-ai dus la teatru, mai peste tot. Cum era Godot pe atunci din punctul tău de vedere?

Ce e interesant e că primul spectacol de teatru în care am jucat în București, a fost la Godot, în 2011, chiar atunci când m-am mutat. „Don Juan” se numea. Era o adaptare numai cu femei. Godot a fost prima scenă pe care am jucat în București. Foarte tare, nu?  Era un loc foarte mișto. Toată lumea voia să fie la Godot. Să joace. Și de party-uri și concerte nu mai zic. Sunt celebre.

Și crezi că e importantă mișcarea pe care și-o propune acum Geo, la Godot?

Cred că e important pentru că e un next level. Și un revival în același timp. A trecut de la Cafe Teatru, la Mare-Palat-Teatru, cu scări aurite și covor roșu și tot ce trebuie într-un palat. Din punctul meu de vedere, Godot e un teatru contemporan, și încă unul important în peisajul artistic al țării.

Îl vezi cumva diferit față de alte teatre independente?

Da, e diferit, Godot a fost mereu diferit. Adică toate teatrele independente sunt diferite între ele, e firesc. Godot are un brand, o imagine, un vibe al lui și mereu l-a avut. Adică din start se distinge, nu-l confunzi cu nimic altceva.

La casting cum a fost?

Fun. M-am distrat. A fost lung țin minte, destul de lunguț. Adică a fost un proces destul de lung, nu a fost o chestie de trei minute și pa. Au fost mai multe probe, ca o admitere la facultate, nu a fost ceva superficial. Și mulți oameni mișto în juriu, cu intenții prietenoase, capsați să te ajute, nu să te îngroape. Asta cred că e important la un casting, pe lângă pregătirea ta de candidat. Cu ce ochi sunt dispuși să privească cei din spatele cafelelor de pe mese. Că până la urmă e casting de teatru, e teatru. Are nevoie să meargă energia de ambele părți, nu poți să dai cu mingea în zid constant, oricât ai fi de bun.

Te vezi tu ca actriță să crești pe scena de la Godot?

Da, absolut… Mă aștept la muncă, la multă muncă… Există potențial de muncă și asta mă bucură și mă relaxează. Așa crești și înveți. Evoluezi când faci, iar pentru asta trebuie să ai teren de a face. Dacă nu ai teren, nu e indicat să stai să aștepți (cum făceam eu pe vremuri), ci trebuie să ai curajul să ți-l faci tu,  să-ți faci tu singur filmele e foarte minunat și de aplaudat, dar e mult mai greu. Și te și limitează. Câtă imaginație să ai? Cât să te reinventezi? Din momentul în care ai deja terenul făcut, adică ai o ofertă de muncă, un spațiu în care să creezi, un context, echipă creativă, mai multe minți luminate, devine mai ușor și mai fun. Te poți extinde artistic mult.

Te-ai descrie într-un fel? O calitate? Un defect?

Calitatea poate să fie și defect în funcție de doza aplicată. Ca mai toate lucrurile pe lumea asta.  Și eu, ca toată lumea, jonglez cu proporțiile între calități pe cale să devină defecte și defecte asumate care sunt chiar mișto și tot așa.

Dar despre tine, Andreea, ca om, ce părere ai?

Sunt ok. Încerc să mă definesc mai mult prin ceea ce sunt, nu prin ceea ce fac. Sunt work in progress. Sunt oleacă cercetător. Îmi place să aflu ce nu știu și nici când știu să nu fiu convinsă că știu ca să mai pot afla mai multe peste. Cred că mereu poți să înveți mai mult, iar în momentul în care-ți spui – gata știu; ai pierdut meciul. Și atunci cu asta lucrez. Să mă păstrez deschisă și curioasă față de idei noi, față de orice.

Ai vreun crez personal față de ce înseamnă meseria asta pentru tine?

Am multe, dar uite, prima ar fi: cred în paradox. Cred că actoria e paradoxală, omul, lumea asta e paradoxală. Că e și și. Pe cât merge în sus, pe atât merge și în jos. Nu poți să mergi doar în sus, în frumos, să zicem, în zone înălțătoare spiritual, în cercetarea ta ca artist, hai să-i spunem artist. Actor cred că e doar felul în care-ți exprimi arta. Și cu cât cercetezi în sus, cu atât trebuie să te duci și în jos, că așa funcționează lucrurile, tind spre echilibru. Deci, meseria asta a noastră are și latura apolinică, dar și pe cea dionisiacă. Deci pe cât e și de sfânt actorul, pe atât e și de curvă. Ar mai fi și, pe cât ești de sincer, pe atât de mult minți. Și tot așa. Cred în paradox. În alăturarea strânsă a unor termeni sau concepte opuse care funcționează simultan fără să se anuleze reciproc.

Și ești fericită ?

Nu tot timpul. Aș minți să-ți zic: vai, în fiecare dimineață mă trezesc și e o rază de soare. E o minciună. Fericirea e iarăși o chestiune de proporție. Și nu e singura emoție valabilă din Univers. Sunt un milion de emoții, fericirea e una dintre ele.

Dar e ceva acolo în tine care te face să mergi înainte…

Aia e boala teatrului. E bacilul actoriei. Te prinde nu mai scapi. Când iei virusul scenei ai pus-o… Și pentru că mai există ceva care nu știu ce e: magie, Zeul Teatrului, marele mister, habar nu am, ceva care mă face să merg înainte. Uneori, nu tot timpul, pe scenă se întâmplă magie… Sunt nebuni actorii că se fac actori. Nu e combinație pentru un om normal la cap. Până acum un secol nici măcar nu erau înmormântați creștinește în cimitir, gândește-te puțin, erau niște extratereștri pentru societate. Dar sunt niște cercetători, pentru că lucrează cu niște cărămizi de fum, le zicea proful. Cu niște lucruri care nu sunt neapărat palpabile. Noi  artiștii scenei le facem să fie palpabile, le dăm o formă, o viață,  folosindu-ne de corpul nostru și de voce și  de minte ca de un instrument, ca de un pod dinspre nevăzut spre real. E oleacă mistic așa. Și e mare putere. Să faci nevăzutul să fie real, concret. Wow! Asta e ceva ce te poate face să mergi înainte, contrar tuturor dubiilor.

interviu realizat de Diana Parpalea

Andreea vă așteaptă la Godot pentru a o cunoaște mai bine în următoarele spectacole:

 

PARTENERI